Piesa zilei

marți, 18 octombrie 2011

Concert - Şoapta Pământului


Biserica Neagră va găzdui duminică, 23 octombrie a.c., la ora 12:00, concertul susţinut de corul Heart-Core (Bucureşti), sub conducerea dirijorului Vlad Baciu. Tinerii corişti vor prezenta un program ce va cuprinde lucrări ale unor compozitori ca William Byrd, Johann Sebastian Bach sau Guilamme Dufay, precum şi piese negro-spiritual sau contemporane, atât acapella cât şi vocal-instrumentale. Corul va fi acompaniat de organistul Bisericii Negre, Steffen Schlandt, iar soliştii Hortenzia Romaniţan (sopran) şi Florin Ormenişan (tenor) vor completa programul concertului prin interpretările lor.

„Pământul oglindeşte scurgerea timpului şi totodată şopteşte evenimentele trecute, prezente şi viitoare. Prin acest concert dorim să dăm glas vocii pământului” a declarat dirijorul Vlad Baciu, adăugând că „fiecare membru al acestui cor poartă în suflet bucuria de a oferi o muzică plăcută, înălţătoare şi cât mai aproape de perfecţiune. Corul Hart-Core abordează o muzică diversă, adaptându-se cu o deosebită fineţe fiecărui gen”.

Biletul va costa 5 lei şi va putea fi procurat la intrarea în Biserica Neagră, începând cu ora 11:30.

marți, 20 septembrie 2011

Revelație

Starea mea de bucurie şi pace este direct proporţională cu încrederea în Dumnezeu.
Şi mi-am dat seama ca starea mea este de cele mai multe ori vizibilă celor din jurul meu...

luni, 19 septembrie 2011

Lumi de umbre alungate de glasuri de copii - continuare

V-aş mai povesti un pic şi despre Gheorghe - tinerelul pentru care a a cânta era iniţial o activitate de-a dreptul peste stângul. Ce să mai... Însemna întruchiparea umilinţei. Conceptul de cor nu prea se potrivea cu freza în vânt şi cu tricoul de fotbal - ambele riscau să se şifoneze. Deisgur că în aceste condiţii activitatea de baza era împărtăşirea unor miştouri cu colegii din jur, ceea ce atrăgea după sine postarea vreunui prof între el şi ceilalţi. Problema era că dacă proful era profă, nu scăpa fără o remeracă drăgăstoasă la adresa aspectului ei plăcut (nu că am fi arătat toate excepţional, dar nu stiu cât de mult putea să vadă din noi...). În a treia zi de tabără îl zărim cu gura ascunsă în pumn, mărul lui Adam mişcându-se în gâtlej... Gheorghe fredona. În ultima zi de tabără ajunsese să îndepărteze mâna din faţa gurii, iar mărul lui Adam se dezlănţuia în toata splendoarea lui... "Să zicem că mi-a plăcut," a îndrăznit să mărturisească la final :)

Cuvintele care să descrie însă emoţia pe care ne-au creat-o copiii nevăzători în cea de-a doua zi de tabără când i-am auzit cântând promisiunile Domnului nu sunt suficient de intense - de la dirijor la pianist şi la fiecare profesor în parte, toţi eram cu ochii în lacrimi:
"You raise me up, so I can stand on mountains,
You raise me up, to walk on stormy seas.
I am strong, when I am on your shoulders.
You raise me up to more than I can be."

Au fost clipe în care Dumnezeu Şi-a revărsat din plin prezenţa Lui peste noi, ne-a copleşit cu frumuseţea Lui, ne-a încurajat prin credincioşia Sa - iată că noi, cei binecuvântaţi cu familii, cu trupuri sănătoase, cu dragostea celor din jur, ne dădeam seama acum de cât de mult am primit de la Tatăl nostru şi ne întrebam oare cât de mult apreciem din ce am primit? Şi iată că El şi-a scos laude de pe buzele copiilor: pe mulţi dintre ei, Dumnezeu îi ridicase să işi înţeleagă situaţia în lumina bunătăţii Lui. Întrebându-l pe Sebi dacă el crede în Dumnezeu, mi-a răspuns: "Dacă nu ar fi Dumnezeu, nu aş vedea nici cât văd acum." Ce lecţie...

Concertul se explică prin sine însuşi - oamenii pe care îi puteam vedea erau şi ei în lacrimi, dar mai ales copiii au înţeles că pot face mai mult decât se aşteaptă cei din jur de la ei. Abia aştept anul viitor :)





joi, 14 aprilie 2011

Lumi de umbre alungate de glasuri de copii

Daca as avea in fata o foaie pe care sa va scriu aceste randuri in cerneala ati vedea din loc in loc urme... de lacrimi pentru ca ceea ce mi-a fost dat sa traiesc saptamana aceasta m-a coplesit intru totul. Am avut marea onoare - si nu exagerez cu nimic folosind cuvantul "onoare" - de a sta astazi in prezenta a 80 de copii care traiesc ori intr-o lume a umbrelor, ori a intunericului, dar ale caror voci mi-au ridicat sufletul mai sus decat as fi crezut vreodata posibil. 

Ma aflu in Cluj la o tabara de muzica pentru copii orbi si cu deficiente de vedere, intr-o scoala ale carei holuri ar putea foarte bine sa ramana in intuneric pentru ca cei care isi traiesc viata in ele nu au niciun motiv sa aprinda o lumina. Ma aflu alaturi de niste copii pe care nu i-as putea numi decat minunati si extraordinari, dar ale caror talente si aptitudini sunt ingropate intre peretii grosi ai unei cladiri care altfel pare primitoare pentru cei care o viziteaza, desi un pic cam intortocheata (simtul meu oricum slab de orientare a fost intins dincolo de limite, astfel incat in nenumarate randuri m-am trezit la etajul 2 la sala de muzica, decat la 3 in birou, sau am avut nevoie de calauzirea unuia dintre copii pentru a ajunge din nou in camera).

Dupa un drum de 6 ore intr-un microbuz am coborat sambata, 9.04, in curtea liceului. Am fost intampinati cu mare bucurie de cativa dintre elevii care, putand zari, s-au oferit sa ne ajute la descarcarea echipamentului. L-am cunoscut pe Sebi, un tanar de 17 ani, inalt, cu o expresie de om bland si modest: ne-a ajutat sa caram scaunele pentru sala de repetitie - ridica sase cu cea mai mare usurinta... Sebi este unul dintre cei care va ramane in rugaciunile mele. El este cel care parca ar cauta sa gaseasca nevoile celor din jurul lui pentru a le putea implini: el este cel care isi ia colegii nevazatori de mana pentru a-i conduce la scaune, este cel care se ofera sa aduca sistemul de sonorizare, cel care joaca teatru de Shakespeare: Visul unei nopti de vara, cel care te intreaba ce mai faci, cel care are o voce atat de calda incat l-ai asculta oricat, cel care zambeste tot timpul, desi viata lui a fost una foarte grea. Plin de dragoste, de caldura, prietenos, neinfluentabil in bunatatea lui, prieten, matur, saritor, fratele mai mare al celor ce au nevoie de el...

Tabara a inceput de duminica, am fi zis noi cu stangul: copii care veneau pentru ca erau obligati, care isi doreau sa cante la alte instrumente decat cele la care au fost repartizati, care parca inadins incercau sa ne necajeasca, dar a caror atitudine ascundea totusi altceva: strigau dupa dragoste, dupa acceptare, dupa incurajare, dupa apreciere, dupa confirmarea faptului ca sunt deosebiti. Si sunt! Sunt atat de deosebiti incat nu pot sa nu va scriu despre ei:

Claudia si Istvan erau dintre cei care au fost la un pas sa iasa din tabara din cauza comportamentului lor, dar s-au simtit iubiti in disciplina, au gasit siguranta, iar pana a doua zi s-au dovedit a fi unii dintre cei mai cuminti. Claudia m-a anuntat ca va pleca de maine, m-a imbratisat strans, strans, strans si m-a rugat sa revin.

Ana sau Pinki (ma vad nevoita sa zambesc de fiecare data cand ii aud sau ii rostesc numele) sta mereu pe primul rand, adunata de spate, iti ia mainile si ti le mangaie, te strange in brate si iti spune ca te iubeste, iar aceasta o face cu toata sinceritatea. Cu rusine marturisesc ca am crezut ca nu va reusi sa invete in cinci zile sa cante la fluier, dar m-a suprins! A reusit - si inca foarte bine!

Denisa? Nici ea nu vede, dar imaginea ei despre aceasta lume este atat de pozitiva si luminoasa incat nimic nu ar putea-o influenta in a fi mai intunecata sau pesimista. Denisa si-ar fi dorit sa fie la clasa de chitara, "dar," i-a incurajat pe ceilalti "daca tot suntem acum aici, haideti da vedem cum va fi. Poate ca va fi foarte fain. Nu avem de unde sa stim." Denisa se bucura de fiecare nota corecta, intelege disciplina ca fiind ceva pozitiv si incurajeaza pe oricine la a da totul cat mai bine, iar aceasta se observa in rezultatele ei extraordinare!

miercuri, 26 ianuarie 2011

Adorare

Marturisesc!

Marturisesc ca Tu esti Cel care tine viata in mana Ta puternica. Marturisesc ca Tu esti Cel care mi-a dat viata si care mi-o sustine. Marturisesc ca esti Tatal meu, Dumnezeul meu, Prietenul meu, Domnul meu si, Doamne, cum sa nu fii cand fiecare suflare a mea este hotarata de Tine? 

Cum sa caut intelepciunea Ta in oameni si sa nu vin direct la Tine, Cel care are toata intelepciunea acestui univers? Cum sa caut revelatiile adanci ale fiintei mele cand Tu ma cunosti mai bine decat oricine, pentru ca Tu esti Creatorul meu? Cum sa ma bucur de creatia Ta minunata fara sa Te laud pe Tine pentru ea? Cum sa iubesc orice in aceasta lume mai mult decat pe Tine, cand Tu insuti esti mai minunat decat toate bogatiile cunoscute de om? Cum sa caut altceva mai mult decat pe Tine, cand in Tine sunt ascunse harul, mila, dragostea, rabdarea, frumusetea, slava, cantarea, bucuria, si mai ales mantuirea? Este absurd sa ma incred in puterea mea si in intelepciunea mea, cand prin puterea Ta si prin intelepciunea Ta s-au creat cele mai mari stele, cei mai arzatori sori! Nu are sens sa caut implinirea doar in relatiile cu cei din jurul meu, cand eu am fost creata pentru a fi implinita in Tine in primul rand. Sunt chemata sa ii iubesc, dar cum i-as putea iubi cu adevarat daca nu as cunoaste iubirea din Tine?

Si in final, cum sa nu ma plec inaintea Ta cu adorare si recunostinta cand prin credinta in ceea ce a facut Hristos, Fiul Tau, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, pentru mine - luand pacatele mele si ale tuturor asupra Sa, murind cu ele si apoi, neavand El insusi pacat, inviind si biruind moartea - eu am primit mantuirea Ta, pot avea viata de la Tine si Te pot cunoaste?

Da, mi-ai deschis ochii sa Te vad si acum Te pot lauda din inima, Domnul meu si Dumnezeul meu!

marți, 25 ianuarie 2011

duminică, 9 ianuarie 2011

Asigurare de viata (partea I)

Cinci oameni, ne luam echipamentul, ni se face instructajul, doua cordeline cu cate o carabina care trebuie intotdeauna prinse pe cablul rosu. Totdeauna o cordelina sa fie agatata in timp ce se muta cealalta, totdeauna pe cablul rosu si fara riscuri asumate aiurea!

Urca primul, urca americanca, si apoi eu, nu inainte de a intreba: "Am cum sa ma intorc daca nu mai pot sau nu mai vreau?" Mi se raspunde ca nimeni nu se intoarce. Odata ce ai hotarat si ai inceput, mergi pana la capat. Suna cunoscut. 

2001, sunt imbracata intr-o rochie alba, frumoasa si sunt plina de entuziasm. Mi se face instructajul: mai intai cateheza, iar apoi cum trebuie sa tin mainile cand sunt in baptistier, cum trebuie sa ma las pe spate. Ochelarii mi-i dau jos si nu vad mare lucru, dar nu conteaza. Fratele Sorin ma intreaba:
- Larisa, te intreb in fata lui Dumnezeu, in fata martorilor vazuti si nevazuti daca crezi ca Isus Hristos este Domnul si Mantuitorul tau personal.
- Da, cred!
- Promiti sa il urmezi si sa il slujesti pana la sfarsitul vietii tale?
- Da! :)
Apoi apa calduta care ma acopera cu totul, si iata omul nou care a facut si legamantul. Ies din apa si tremur. De bucurie, de emotie. A fost prea scurt! Mai vreau! :)
Apoi cantam cu totii:
"Am luat hotararea, inapoi eu nu voi da
Cu privirea doar la cruce lumea-n spate-o voi lasa..." 
Si apoi
"Am hotarat sa-L urmez pe Isus.
Nu-i drum 'napoi, nu-i drum 'napoi."
Este singurul eveniment dupa care am zambit zile in sir! :)
Inca zambesc si astazi pentru ca ma bucur de pasul facut!

O scarita cat sa incapa piciorul in ea urca la multi, multi metri deasupra pamantului, pana pe platforma primului copac. 

Am pornit aventura, trec cu curaj prin butoaie, ma bucur ca ajung cu bine la prima platforma. "Hmm... nu e asa greu cum am crezut. Chiar e distractiv."

"Viata de crestin e minunata, totul este roz. Cu Dumnezeu alalturi, toate lucrurile vor merge struna iar ispitele vor fi foarte usor de invins! Crede-ma!"
Si asa este, sau pare a fi. Intalnirile de tineret sunt minunate, taberele exceptionale, oamenii niste simpatici! E atat de usor totul si atat de frumos sa pot uita de viata grea pe care am dus-o inainte. Tatal meu, din familie de crestini, a ales sa nu creada in Domnul si a fost dificil cu el. 
     Dar si acum imi amintesc cu drag de discutiile intresante despre astrologie, despre cantecelul de noapte buna: "Fluturas, nu mai ai aripioaaaare, domnul conte ti le-a retezat. Uite ca-l tunde, uite ca-l rade, uite ca-i taie parul din nas."
Si totusi, in spital cand a fost unchiul la el in vizita si s-a rugat pentru el, tata a plans. 
     Speranta ca a fost momentul lui de pocainta o mai port si astazi. Oare il voi redevea pe tata?

Urmeaza alt obstacol, o tiroliana ciudata: o barna pe care trebuie sa stau in picioare, suspendata de un cablu cu un scripete. In partea cealalta trebuie sa fac pasul rapid pe platforma pentru ca altfel pierd ocazia si vin inapoi pe cablu pana pe la jumatatea lui, asa cum a patit si cel dinaintea mea (de doua ori!!!)

Cum sa cazi de doua ori in acelasi pacat? :)) Pai daca il faci o data... a doua oara stii cu ce te confrunti, nu? Bleg sa fii sa cazi si a doua oara! 

Dar vai, de ce nu am invatat eu capitolul asta la fizica? De ce nu mi-am batut capul mai mult cu el? Sa o intreb iar pe Moni? Nu ar trebui. Am mai facut asta acum doua lucrari si m-am simtit foarte aiurea dupa aceea. Nu! Este pacat! Dar... nu stiu!!
- Moni, zi-mi si mie la 2.c!
- Pai formula cu....

O, nu! Iar am cazut! De ce?! Era asa usor sa spun nu ispitei... :(

Simt un pic de adrenalina. Oare voi face si eu pasi inapoi? Ma apropii de platforma, pregatesc piciorul, vantul rece imi taie obrajii si imi lacrimeaza ochii. Sa nu ratez pasul! Siiiii..... 
Loading...