Sunt navetista. Locuiesc in Brasov si lucrez in Araci, Covasna. Merg impreuna cu alti trei colegi cu o masina de la firma si obisnuiesc sa mai atipesc pana la serviciu.
Astazi, ajungand aproape de Harman, ma trezesc din toropeala, auzind vag comentariile co-navetistilor mei. Aud: accident, smurd, uite autobuzul, e varza masina, oare e cineva ranit? Ma trezesc de-a binelea si ma uit spre locul cu pricina. Mai intai vad doar doua ambulante, multe lumini aprinse care aprindeau intunericul orei 7, apoi incep sa zaresc o prelata lunga rosie intinsa intre cele doua ambulante. Trecand cu viteza foarte redusa, observ trei medici aplecati peste trupul unui barbat pe care il scosesera din masina distrusa. Incearcau sa il resusciteze. Unul ii tine capul, altul o perfuzie iar al treilea preseaza ritmic pe pieptul omului, manevra care face ca toracele barbatului sa para de cauciuc. Cativa metri mai incolo trebuie sa oprim la semnul unui politist, ceea ce imi da timp sa vad cum cel care ii tinea capul ridica neputincios din umeri. Colegii lui renunta si ei - unul lasa perfuzia in jos, iar celalalt isi opreste incercarea de a readuce la viata inima oprita.
Inca sunt cutremurata de aceasta scena. Inevitabil, am inca in minte gandul ca viata mea atarna de un fir de par. Oricand poate exista un autobuz de care sa ma lovesc, o tigla care sa cada, un vas care sa se sparga, un hamesit cu un cutit asteptand la un colt de strada. Sunt navetista... cu totul, la fel ca si acel om. Doar o vreme scurta a fost aici, ca un strain in pelerinaj, un navetist, si de acum a ajuns unde trebuia sa ajunga. M-am trezit din nou la constientizarea faptului ca nu am nicio putere asupra vietii mele, ca urmatorul accident pe care sa il vad ar putea fi al meu si ca fara a crede in mantuirea lui Dumnezeu as fi pierduta. De am intelege odata ca nu traim pentru aici si pentru acum, ci ca este in joc spaima unui iad sau bucuria unui rai...
